Despre noi

O plimbare cu ATV-ul sau cu bicicleta electrica alaturi de un ghid este o experienta pe care o poti trai atat in sezonul rece, cat si in sezonul cald. Daca iti place sa admiri natura, dar iti place si aventura, atunci poti vizita Rosia Montana de pe un ATV sau bicicleta electrica. Ia-ti familia si prietenii si deconectati-va impreuna de urban, de stres si griji. O plimbare pe dealuri si prin padure va aduce cu siguranta buna dispozitie si energie pozitiva.

In plus, puteti afla mai multe despre istoria, legendele si frumusetile unei localitati stravechi, a carui centru istoric face parte din Peisajul Minier Istoric Roșia Montană, inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

„… fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi un dram de iubire ca s-o înţelegi”– Nicolae Iorga

De ce sa vizitezi rosia montana

Rosia Montana este una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa, Alburnus Maior, fiind un centru minier antic de extracție a aurului din Dacia romană, localizat pe teritoriul actualei localități Roșia Montană. Localitatea adăposteşte cel mai mare zăcământ de aur din Europa, estimat, conform specialiştilor, la 10,6 milioane uncii de aur.

Alburnus Maior a fost atestată documentar în anul 131 d.Hr. pe o tăbliță cerată romană purtând acest nume și data de 6 februarie 131, aceasta fiind descoperită în una din galeriile subterane din perioada romană de exploatare a aurului.

Primii locuitori ai acestor meleaguri, scito-agatârşii şi geto-dacii, pe lângă munca câmpului, se ocupau şi cu extragerea aurului şi argintului din albiile râurilor Mureş şi Arieş. Marele istoric grec, Herodot, spunea: „Agatârşii sunt oameni înstăriţi ce poartă şi se desfată în mult aur”, iar „Geţii sunt cel mai viteaz, cel mai uman şi mai drept popor al tracilor”.

Romanii au înfiinţat la Roşia Montană prima aşezare permanentă pentru sclavii şi coloniştii care lucrau în minerit şi au făcut şi primele mari exploatări de aur şi argint din zonă. Ei au amenajat primele galerii pentru extracţie, unde foloseau cele mai eficiente tehnici miniere pentru perioada aceea. Galeriile erau săpate cu ciocanul, dalta şi târnăcopul şi erau de multe ori ramificate sau chiar supraetajate, iar când roca era foarte dură, pereţii stâncii se încălzeau cu foc, apoi erau stropiţi cu apă şi oţet pentru a se răci brusc. Datorită diferenţei termice create, rocile mari se crăpau, şi apoi, cu târnăcopul, erau desfăcute bucăţi mai mici de rocă din care era separat aurul.

Bogăţiile minerale ale Munţilor Metaliferi au constituit un obiectiv major pentru cucerirea şi ocuparea Daciei de către Imperiul Roman. Sub ocupaţia romană, până în anul 275 d.H., Roşia Montană devine un important centru minier, cu o populaţie eterogenă, formată din băştinaşi şi colonişti, dalmatini şi piruşti, originari din Albania şi Epir, pricepuţi în minerit. Romanii, interesaţi să extragă cât mai mult aur, au introdus tehnologii de lucru considerate avansate pentru acele vremuri. S-a estimat că, în epoca romană, în fiecare an, de la Alburnus Maior se extrăgeau peste 500 kg de aur, iar de la deschiderea minei de către romani, până în anul 271, când au părăsit-o, aceștia au extras circa 110 tone de aur și o cantitate necunoscută de argint, care au fost expediate la Roma pe calea apei, pe râul Mureș, pe Dunăre, prin Marea Neagră și Marea Mediterană.

După anul 275 d.H., după retragerea romanilor din Dacia, activitatea minieră a continuat cu intensităţi diferite, regiunea fiind cutreierată de popoare dornice de îmbogăţire, iar populaţia a rezistat în faţa invadatorilor găsindu-şi adăpost în munţi.

Au urmat aproape zece secole din care nu s-au perpetuat informaţii certe despre mineritul din zonă, mai aproape de zilele noastre exploatarea zăcămintelor aurifere din Munţii Apuseni realizându-se în perioada Regatului Ungariei, în epoca austro-ungară, până la Unirea de la 1 decembrie 1918.

Tehnica minieră romană continuă până în secolele XVI – XVII, când se descoperă pulberea neagră (praful de puşcă), care duce la progrese importante în tehnologia exploatării miniere.

Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773, Roşia Montană apare sub denumirea de „Veres Patak” (tradus în limba română prin „Pârâul Sângeriu [Roșu]”).

În anul 1788, în galeria „Sfântul Iosif” şi în anul 1855, în galeria „Catalina-Monuleşti”, au fost descoperite, în total, celebrele 25 de tăbliţe cerate, documente scrise de o importanţă deosebită pentru studierea dreptului roman, dar şi al vieţii economice şi sociale în Dacia romană. Între acestea s-a găsit şi o tăbliţă care atesta prima menţiune documentară a localităţii, 6 februarie anul 131 d.H, aceasta reprezentând un contract încheiat de „scriitorul” – jurist Valerius Firmus, cetăţean roman italic.

„Febra aurului” a atras oameni din diferite părţi ale Europei, la Roşia Montană fiind constituite în timp comunităţi de români, maghiari, germani, slovaci, evrei, fiecare cu propriile obiceiuri şi tradiţii, comunităţi pentru care s-au construit biserici şi s-au înfiinţat şcoli. În vremurile de început, aproape întreaga populaţie era implicată în activităţile miniere, chiar şi femeile şi copiii mai mari, drept urmare în zonă nu s-au dezvoltat meşteşugurile specifice satelor din Apuseni, locuitorii de aici preferând să îşi cumpere produsele necesare traiului de la negustorii ce veneau din zonele învecinate.

Meşteşugarii din zonă, puţini la număr, fie deserveau activităţile miniere, fie aveau meserii specific urbane, croitori şi cizmari.

Roşia Montană s-a dezvoltat în timp, datorită mineritului, apogeul fiind întâlnit la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, când devenise un orăşel cochet, cu un centru cu străzi pietruite şi iluminate, cazino, cinematograf, teatru şi sală de bal cu oglinzi veneţiene şi grădină de vară în care cânta fanfara.

Familiile vechi de mineri, care deţineau averi moştenite de-a lungul generaţiilor, reprezentau elitele localităţii, ei locuind în centru, în case mari, cel mai adesea cu două niveluri, inspirate de cele ale saşilor din Transilvania.

Producţia de aur şi argint în anul 1937, la nivel de ţară, era de 5,4 tone de aur şi 25,6 tone argint, România fiind, conform statisticilor, a doua ţară producătoare de aur din Europa.

În anul 1948 toate exploatările private au fost naţionalizate, iar la Roşia Montană extracţia metalelor preţioase a continuat în mina de stat, mineritul rămânând ocupaţia de bază a roşienilor.

Roșia Montană este totodata si un un taram al legendelor.

Cea mai cunoscută legendă în zona Munților Apuseni este Vâlva Băii. Bătrânii satului povesteau despre cei care lucrau în minele de aur din Apuseni că au întâlnit o făptură frumoasă sau mai puțin frumoasă. Vâlva apărea doar celor norocoși, în adâncurile pământului, și le călăuzea pașii către filoanele de aur. Făptura a căpătat numeroase forme de-a lungul timpului. Minerii spuneau că vâlva reprezenta un spirit protector al minei, iar ea apărea sub diverse forme: pisică neagră, moșneag, copil mic sau cântatul unui cocoș. Conform unei legende, vâlva făcea un legământ cu minerii care intrau în căutarea aurului. Ea îi îndruma spre locul unde se afla aurul, doar cu condiția să nu spună la nimeni despre acel loc. În caz contrar, ortacul plătea cu viața.

Istoria locului nu ar fi completea, fara oamenii care au locuit si au facut istorie aici.

Astfel, dintre zecile de mii de mineri care au scos aur din străfundurile Roșiei Montane, un nume celebru a rămas în istorie. ”Minerul legendar” sau ”minerul filatrop” sunt denumirile sub care este cunoscut Mihăilă Gritta, figură emblematică a Munţilor Apuseni. Proprietar de mine de aur, Gritta a folosit banii obținuți din exploatarea metalului prețios la construirea unor biserici şi şcoli în Apuseni. Aurul extras de Mihăilă Gritta din mina care-i poartă numele, în Muntele Cetate, echivala cu „17 măji metrice”, ceea ce înseamnă 1.700 kilograme. Cantitatea impresionantă de aur a fost folosită pentru construirea a şapte biserici şi tot atâtea şcoli confesionale. Totul s-ar fi întâmplat la cumpăna secolelor XVIII-XIX. Doar cinci dintre bisericile ridicate de Mihăilă Gritta au mai putut fi identificate în zilele noastre, fiind amplasate în Roșia Montană, Bucium Cerbu, Mogoş, Josani și Gelmar.

Mihaila Gritta (1762 – 1837) si casa din Rosia Montana in care acesta a locuit.

Simion Balint (1810-1880), preot greco-catolic ce își avea parohia în Roșia Montană, a fost o figură importantă a revoluției române de la 1848 din Transilvania, conduse de Avram Iancu . Lui i s-a încredintat conducerea luptelor din părțile Abrudului, Câmpeni până la Iara-Buru. Închis între iunie-septembrie 1848 (la Abrud și apoi Aiud) de autoritățile maghiare, pe 10 decembrie a fost numit de Comitetul Național Român prefect al „Legiunii Auraria et Salinae” din zona Arieșului, din care făceau parte, în principal, mineri. Până în vara lui 1849, a condus mai multe bătălii contra ungurilor, dând dovadă de multă vitejie. A dat dovadă de înalte calități ostășești, încât Farkas Kemény , comandantul trupelor maghiare a operațiunii din 8–19 iunie de la Abrud, neputând să treacă de el și ținând cont că majoritatea comandanților lui Avram Iancu erau preoți, a afirmat că „dracul să se mai bată cu popii”
În 1850 fost decorat de autoritățile imperiale cu crucea de aur pentru merite, iar în 1852, când împăratul Franz Joseph a făcut o vizită în Transilvania, a primit de la suveran, pe 24 iulie, crucea de cavaler al ordinului Franz Joseph.

Iulia Hasdeu (Faliciu) n. 1840, Roşia Montană, jud Alba – d. 2 iulie 1902

Despre Bogdan Petriceicu Haşdeu s-a scris foarte mult până acum şi se va scrie şi în viitor, dată fiind importanta contribuţie adusă de acest mare cărturar la dezvoltarea culturii româneşti în cea de a doua jumătate a secolului trecut. S-a scris însă mai puţin despre locul şi rolul pe care l-a avut sotia sa, Iulia Faliciu în viaţa şi opera lui Haşdeu.

În anul 1863, fiind membru al comisiei de documentare istorică din Bucureşti, Haşdeu, împreună cu un grup de cercetători, face o călătorie în Munţii Apuseni, spre a căuta şi aici urmele originii noastre străbune pe aceste meleaguri. La Roşia Montană, oaspetele din România este primit cu cinstea cuvenită de prefectul Simion Balint, din gura căruia asculta cu veneraţie fapte de arme din revoluţia din ‘48 si in casa caruia o cunoaste pe Iulia Faliciu, cu ca care s-a căsătorit in 1865 anul care a fost cel mai sărăcăcios din viaţa lui Haşdeu: ,,Când m-am dus la cununie Iulia mea nu avea nimic, iar eu aveam în pungă doi poli din care am plătit şi popei. De atunci încoace, prin nevasta mea, eu m-am simţit întreg şi luminos”.
Chiar în anul cununiei, pe lângă erudite conferinţe ce atrag atenţia marelui public, Haşdeu poate publica volumele „Ion Vodă cel Cumplit”, „Domniţa Roxanda” şi „Răzvan şi Vidra”, piese dramatice care „reprezentau fiecare câte un deosebit mare caracter femeiesc şi care au fost închinate nevestei mele” – spune Haşdeu.

În tihna căminului realizată de devotata soţie, titanul putea lucra acum înzecit mai mult, nesimţite fiindu-i nevoile cotidiene. Fără vanităţi, lux şi petreceri, Iulia târguia în piaţă, fierbea bucate, spăla, cu hărnicia dobândită în casa părintească de la Roşia. Rânduia cu chibzuinţă banul, pentru a nu duce lipsă, reuşind, din puţinul ce-l avea, să facă parte şi săracilor care-i băteau la uşă, norocindu-i casa şi dărnicia.
În lunile de vară, soţii Haşdeu călătoresc în Munţii Apuseni, Iulia pentru a-şi revedea rudele la Roşia şi locurile dragi ale copilăriei. Iar Bogdan având fericita ocazie să continue cercetările ştiinţifice în această regiune.

În anul 1869 vine pe lume Lilica, geniala fiinţă, care va aduce în casa lui Haşdeu atâta bucurie şi speranţă, dar şi atât de mari dureri sufleteşti, prin moartea sa prematură. De la naşterea copilei , nevasta mea – spune Haşdeu – s-a făcut treptat doică, dădacă, pedagogă, colegă de studiu şi-n fine „gardemalade”, pururea neadormită, pururea admirabilă prin energie şi abnegaţie. În curs de optsprezece ani Lilica n-a făcut un pas fără maică-sa, în ţară şi în străinătate, acasă şi în călătorie, la Sf. Sava în Bucureşti şi la Sorbona în Paris, pretutindeni, pretutindeni nedespărţite”.

După 1888, anul marii drame din viaţa lui Haşdeu, când moare geniala-i fiică, Iulia va rămâne candela mângâietoare pentru îndureratul părinte. Când şi-a simţit sfârşitul apropiat, Iulia a amintit lui Haşdeu hotărârea ce-o luaseră de a dărui Academiei castelul de la Cîmpina, spre folosul membrilor ei „săraci şi nenorociţi, mai ales cei de peste Carpaţi “. Mai adaugă apoi că Academia va căpăta încă în plus biblioteca lui Haşdeu, cu cele 5.000 de cărţi, manuscrise şi documente, şi dreptul exclusiv de a edita scrierile lui Haşdeu, tată şi fiică, unica lor avuţie. A fost ultimul serviciu pe care această nevastă româncă a vrut să-l facă neamului său.